Neemia 2
2
Neemia la Ierusalim
1Când Artaxerxe împlinea
Ani douăzeci de când domnea,
Eram paharnic așezat
În slujbă, pentru împărat.
În șirul lunilor din an,
Se potrivea luna Nisan.
Vinu-n pahare, eu l-am pus
Și împăratului l-am dus.
De câte ori vin îi duceam,
În față-i, trist, nu m-arătam;
Însă atuncea, m-a zărit
Și-a înțeles că sunt mâhnit.
2De-aceea, m-a și întrebat:
„Dar pentru ce ești întristat?
Nu ești bolnav, dar mi se-arată
Că îți e inima-ntristată.”
De-ndată ce l-am auzit,
O mare frică am simțit
3Și i-am răspuns, înspăimântat:
„Trăiască marele-mpărat,
De-acum și până-n veșnicie!
Cum ar putea ca să nu fie
Obrajii mei, plini de-ntristare,
Dacă cetatea cea în care
Își au mormântul toți acei
Care au fost părinții mei,
E dărâmată, la pământ,
Iar ale ei porți, arse, sânt?”
4„Ce vrei să-mi ceri?”– a întrebat,
Îndată, al meu împărat.
Atuncea, Dumnezeului
Cari este Domn al cerului,
În mare grabă, m-am rugat
5Și-apoi am zis către-mpărat:
„Dacă-ndurare am primit
Și trecere am dobândit
În fața înălțimii tale,
Te rog ca să găsești o cale,
Să mă trimiți la Iuda-n țară,
Unde să pot să zidesc iară,
Cetatea-n care îngropați
Îmi sunt părinții și-ai mei frați.”
6Lângă-mpărat, atuncea, sta
Și-mpărăteasa și-asculta.
Câteva clipe se gândise
Și-n urmă împăratul zise:
„Cât timp are să îți ia ție,
O astfel de călătorie?
Când crezi că vei putea apoi,
A te întoarce înapoi?”
După ce fost-am învoit,
O vreme eu am stabilit –
Ca să pornesc – și-am cuvântat
7În acest fel către-mpărat:
„Dacă-mpăratu-o să găsească
Cu cale să mă-nvrednicească,
Dându-mi scrisori către cei cari
Sunt dincolo de Râu mai mari,
Grabnic voi reuși să plec
Și-n Iuda voi putea să trec.
8Dacă măria-ta va vrea,
Altă scrisoare să îmi dea
Către Asaf cari, păzitor,
Se află, al pădurilor
Ce aparțin de împărat,
Atuncea eu voi fi luat
Lemne din care – mai apoi –
Grinzi, pentru casă, face-voi
Și porți care au să se puie
La zidul de la cetățuie.”
În urmă, eu am căpătat
Scrisorile de la-mpărat,
Pentru că Domnul Dumnezeu,
Cu mine, fost-a, tot mereu.
9M-am dus la dregătorii cari
Sunt dincolo de Râu mai mari
Și-n ale lor mâini am lăsat
Scrisorile de la-mpărat,
Prin care el a poruncit
Să mă-nsoțească – negreșit –
Câțiva dintre aceia cari,
Peste oștire sunt mai mari,
Având cu ei o mică cată
Ce-a fost din călăreți formată.
10Când Sambalat a auzit –
Cel care fost-a Horonit –
Și-un Amonit – cari se vădea
Că se chemase Tobia –
S-au mâniat. Nu le-a plăcut –
Deloc – atunci când au văzut
Că cineva se-nteresează
De Israel și că lucrează
Spre binele copiilor
Din al lui Israel popor.
Neemia îmbărbătează pe popor
11Către Ierusalim apoi –
Într-un sfârșit, plecarăm noi.
Când în cetate am sosit,
Trei zile-acolo ne-am oprit.
12După aceea, m-am sculat,
În miez de noapte, și-am plecat
Fără a spune nimănui,
Ce a pus Domnul cerului
În a mea inimă, ca eu
Să fac, pentru poporul meu,
Și-apoi pentru cetatea care,
Ierusalim, drept nume, are.
Singur în noapte, eu eram,
Cu vita ce o călăream.
13Prin poarta văii am trecut
Și spre izvorul cunoscut
Drept „al balaurului”, eu
M-am îndreptat. În gândul meu,
Am hotărât să plec apoi,
Spre porțile dinspre gunoi.
Priveam, atent, către cetate
La zidurile dărâmate
Și porțile ei năruite
Care, de foc, sunt mistuite.
14Trecut-am pe la poarta care
Aflată e lângă izvoare
Și-am mers spre malul iazului
Cari este-al împăratului
Și-n felu-acesta am văzut
Că n-avea loc să fi trecut
Vita, pe care o aveam,
Pe care eu o călăream.
15Către pârâu, m-am îndreptat
Și-atent, la ziduri, m-am uitat.
Spre poarta văi-am mers apoi
Și astfel m-am întors ‘napoi.
16Dar dregătorii n-au știut
Unde am fost și ce-am făcut.
N-am spus nimic nici la ai mei –
Deci la cei care sunt Iudei –
N-am spus nimic preoților
N-am spus nici dregătorilor
Și-asemenea nici celor cari
Se dovedeau a fi mai mari.
17După aceea, am plecat,
În fața lor m-am așezat
Și le-am vorbit: „Vedeți dar voi,
Starea în care suntem noi!
Ierusalimu-i l-a pământ
Iar porțile lui, arse, sânt.
Veniți, din nou, să îl zidim,
Ca de ocară să nu fim!”
18Apoi, eu le-am istorisit
Cum Dumnezeu m-a însoțit
Și felu-n care-a cuvântat
Însuși al nostru împărat.
Ei au răspuns: „Hai să pornim,
Ierusalimul, să-l zidim!”
Când hotărârea fu luată,
Toți se-ntăriră, de îndată.
19Atunci când fost-a înștiințat
De hotărâre, Sambalat –
Cel care este Horonit –
Cu Tobia – cel Amonit –
Și cu Gheșem – acela care
Arab fusese, din născare –
Iute-și bătură joc de noi
Și-n acest fel au zis apoi:
„Ce faceți voi? Ce încercați?
Voiți ca să vă răsculați
Contra-mpăratului?” Iar eu
20Răspuns-am: „Iată, Dumnezeu,
Cari este Domn al cerului,
E-alături de poporul Lui.
Ne sprijinește și-o să fim
În stare ca să izbândim.
Ai Domnului robi, suntem noi.
De-aceea, vom zidi – apoi –
Astă cetate, dar în ea,
Parte – nicicând – nu veți avea.
Nu veți avea – vă dau de știre –
Nici măcar drept de amintire”
Selectat acum:
Neemia 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca