1 Cronici INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Numele ebraic este „diḇrê hayyāmîm”, care înseamnă „faptele zilelor” sau „analele, cronicile”. În LXX, cărțile sunt numite „Paralipòmenon” (A și B), adică Prima și a Doua Carte despre lucrurile omise în Cărțile lui Samuèl și ale Regilor. De aici provine și titlul latin „Paralipomèna”. Denumirea de „cronici”, folosită astăzi în mod obișnuit, provine de la sfântul Ieronim, care, în Prològus Galeàtus, numește lucrarea „Chrònicon totíus divínæ històriæ”, ceea ce înseamnă: „Cronica întregii istorii divine”.
Împărțirea, la ora actuală, este în două părți; însă, la început, Cronicile constituiau o singură carte ce cuprindea cu siguranță și lucrarea lui Èsdra -Nehemía. Această compoziție conține toată istoria Israèlului de la Adam și până la reforma post-exilică.
Cărțile Cronicilor ocupă în Biblia ebraică ultimul loc între „Kᵊtùbîm” („scrieri”), adică fac parte din cea de-a treia secțiune a Bibliei, în timp ce Èsdra -Nehemía, plasate în aceeași secțiune, preced Cărțile Cronicilor. Acest lucru înseamnă că Èsdra -Nehemía, atunci când au fost separate de Cronici, au fost primite în canon singure, întrucât erau considerate ca fiind complementare Cărților lui Samuèl și ale Regilor, fiindcă relatează fapte istorice care urmează după exilul babilonian.
Judecate, la început, ca fiind superflue din cauza istoriei pre-exilice, Cronicile au fost apreciate mai târziu pe seama adăugirilor importante la literatura istorică deja cunoscută. Mai mult, învățătura morală a Cărților Cronicilor a fost considerată importantă pentru edificarea comunității iudaice.
Pornind de la o riguroasă critică literară, mulți comentatori admit un singur autor pentru Cărțile Cronicilor, inclusiv pentru genealogiile din 1Cr 1–9. Ulterior, au fost făcute adăugiri considerate complementare, ca un fel de reală revizuire a cărții. Dacă toată această lucrare, Cronici -Èsdra -Nehemía, este lucrarea unui singur autor, ea trebuie să fi fost compusă după ultimele evenimente relatate în Èsdra -Nehemía adică după 400 î.C.
Orientarea teologică a lucrării, limba aramaizantă și locul ocupat în Biblia ebraică sugerează datarea lucrării într-o perioadă post-exilică mai târzie. Totuși, nu mai târziu de 180 î.C., întrucât Ben Siràh, care a scris la acea dată, depinde, în definirea profilului lui Davíd (Sir 47,2-11), de Cărțile Cronicilor.
Autorul a fost un iudeu fervoros, profund legat de propria națiune, de instituțiile civile și religioase ale poporului său. Cunoștea bine istoria Israèlului, tradițiile profeților și ale înțelepților. Era familiar cu Psalmii – care erau cântați în templul din Ierusalím – și nu îi era necunoscută învățătura înțelepților, din care folosește expresii tipice. Este un pasionat cititor al Sfintei Scripturi: o meditează, o interpretează și o actualizează. Limba vorbită de autor era aramaica; ebraica folosită în Cărțile Cronicilor se prezintă ca fiind artificială, aparținând unei epoci post-clasice.
Scopul autorului Cronicilor era mai mult practic și pastoral. Intenționa să le comunice contemporanilor săi propria credință în împărăția lui Dumnezeu, concretizată în comunitatea iudaică întoarsă din exil, reformată de Èsdra -Nehemía, spre sfârșitul sec. IV î.C.
Teologia.
Credința despre Dumnezeu din Cărțile Cronicilor depinde în largă măsură de Deuteronom. Numele cel mai frecvent folosit este „ʾélōhîm”, ceea ce înseamnă că autorul vrea să sublinieze transcendența divină. De fapt, Dumnezeu locuiește în ceruri, iar în templul pământesc este prezent numele lui. El intră în contact cu oamenii prin intermediari, cum ar fi „îngerul Domnului” sau „Duhul”.
În viața comunității iudaice și în viața fiecărei persoane, în special a regelui, se manifestă cu rigurozitate dreptatea lui Dumnezeu, care răsplătește și pedepsește. Orice vină este urmată de pedeapsă; orice calamitate este rezultatul mâniei divine provocate de infidelitatea față de Dumnezeu; dimpotrivă, succesul, fericirea și viața îndelungată sunt dăruite celor care observă legea și, în special, regilor care se interesează de templu și de cult.
Fiii lui Israèl formează nu numai o națiune, ci o comunitate sacră, poporul sfânt al lui Dumnezeu. Cu acest popor, Dumnezeu încheiase un pact în persoana lui Abrahàm și a descendenților săi, precum și în persoana lui Davíd și a descendenței lui. Lui Davíd, din tribul lui Iùda, devenit regele lui Israèl pentru totdeauna, și fiului său, Solomòn, le acordă ascultare întreg Israèlul. Apostazia lui Ieroboàm a adus cu sine ruptura unicului popor al lui Dumnezeu și separarea triburilor care constituie Regatul de Nord. Adevăratul unic Israèl a supraviețuit numai în triburile lui Iùda și al lui Beniamín, la care au aderat și unii israeliți din nord, transferați în sud.
Pentru a deveni membru al comunității sacre, nu era suficientă cetățenia ebraică, nici nu era necesară puritatea rasială: era indispensabilă însă adorarea Dumnezeului unic și observarea legii lui Moise. De aceea, și fiii lui Efraím (= samaritenii) puteau fi asociați comunității sacre (2Cr 10–22). Chiar și păgânii aveau posibilitatea să se roage în templul din Ierusalím.
Sunt prezentate cazuri ale samaritenilor schismatici care sunt mai buni decât iudeii, iar Faraonul Neco cunoaște mai bine voința lui Dumnezeu decât regele lui Iùda. Pe de altă parte, iudeii pot fi excluși din poporul lui Dumnezeu. În felul acesta, autorul Cronicilor propune o idee supranațională a poporului lui Dumnezeu, al cărui centru se găsește în Ierusalím.
Autorul Cronicilor unește intim structura eclezială a timpului său cu figura lui Davíd. După exilul babilonian, monarhia nu mai exista, profeția se eclipsase, dar legea lui Dumnezeu, pusă în scris, era proclamată în cult. Atribuindu-i lui Davíd instituirea cultuală tipică a timpului său, autorul voia să sublinieze continuitatea tradiției care lega comunitatea post-exilică de cea a primului mare rege al lui Israèl.
În Cărțile Cronicilor, templul este considerat drept centrul vital al poporului lui Dumnezeu, prima celulă a împărăției lui Dumnezeu pe pământ, locul în care Dumnezeul invizibil se face prezent printre oameni.
Capul cultului era preotul, numit și „conducător” („nāgîḏ”) al casei lui Dumnezeu. Purta și numele de „preot-cap” („ḵōhēn rōʾš”) sau „marele preot” („ḵōhēn haggāḏōl”). El prezida întregul ordin levitic, iar în momentele de criză, acționa în numele națiunii și trata problemele religioase, consultându-se cu conducătorii politici. Hagiograful scoate în relief valoarea și eficacitatea rugăciunii, care, împreună cu sacrificiile, pune omul în legătură cu Dumnezeu. Davíd este modelul celor care se roagă. Dumnezeu ascultă rugăciunea din ceruri, din templul său cel sfânt, acordând putere și bogăție, lungimea zilelor, descendență numeroasă, victorie asupra dușmanilor și pace.
Pentru autorul Cronicilor, atitudinea fundamentală a omului înaintea lui Dumnezeu se rezumă la expresia: „a-l căuta pe Dumnezeu”. Ea înseamnă nu numai a ține orânduirile cultuale, ci și a se îndrepta spre Dumnezeu cu încredere, a se încredința lui în ascultare și în iubire. Departe de a considera religia drept ceva juridic sau ritualistic, cronistul insistă asupra cultului în „duh și în adevăr” (cf. 2Cr 30,18-19 ).
Sunt momente în care instituțiile funcționează rău din cauza păcatelor clerului și ale poporului; de aceea, comunitatea sfântă, fondată pe Davíd și pe structurile stabilite de el, trebuie să se reînnoiască în mod constant. Reforma este în mod esențial o întoarcere la spiritul primar; este o restaurare, o reîntoarcere la Dumnezeu, la legea lui Moise și la instituțiile lui Davíd.
Orice eveniment important din istoria lui Iùda este interpretat de cuvântul trimișilor lui Dumnezeu. Ca păzitori ai moralei, profeții le reproșează regilor erorile și deviațiile și au grijă să-i confirme în fidelitatea față de Dumnezeu. Pronunțând judecata finală cu privire la domnia infidelă, ei vestesc totodată și întoarcerea din exil, alimentând speranța unei renașteri strălucite a poporului purificat.
În Cărțile Cronicilor este o nouă interpretare a istoriei Israèlului. Autorul vrea să facă să se înțeleagă ceea ce trebuie să fie poporul lui Dumnezeu: o comunitate de credință, de rugăciune și de cult, strânsă în jurul Dumnezeului lui Abrahàm, care a ales un descendent al lui Davíd pentru a fi unsul său, Mesia. Este o comunitate vizibilă care trăiește aici pe pământ, unde are siguranța protecției divine dacă știe să asculte cuvântul lui Dumnezeu explicat de profeți.
Structura.
Schema Cărților Cronicilor ar putea fi aceasta:
I. DE LA ADÀM LA DAVÍD (1Cr 1,1–10,14).
II. DAVÍD, FONDATORUL CULTULUI DE LA TEMPLU (11,1–29,30).
III. DOMNIA LUI SOLOMÒN (2Cr 1,1–9,31)
IV. ISTORIA REGILOR LUI IÙDA (10,1–36,23)
Selectat acum:
1 Cronici INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași