Plângerile 3:1-24

Eu sunt omul care a văzut suferința sub nuiaua urgiei Lui. El m-a dus, m-a mânat în întuneric, și nu în lumină. Numai împotriva mea Își întinde și Își întoarce mâna toată ziua. Mi-a prăpădit carnea și pielea și mi-a zdrobit oasele. A făcut zid împrejurul meu și m-a înconjurat cu otravă și durere. Mă așază în întuneric, ca pe cei morți pentru totdeauna. M-a înconjurat cu un zid ca să nu ies; m-a pus în lanțuri grele. Să tot strig și să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primește rugăciunea. Mi-a astupat calea cu pietre cioplite și mi-a strâmbat cărările. Mă pândește ca un urs și ca un leu într-un loc ascuns. Mi-a abătut căile și apoi s-a aruncat pe mine și m-a pustiit. Și-a încordat arcul și m-a pus țintă săgeții Lui. În rărunchi mi-a înfipt săgețile din tolba Lui. Am ajuns de râsul poporului meu și toată ziua sunt pus în cântece de batjocură de ei. M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin. Mi-a sfărâmat dinții cu pietre, m-a acoperit cu cenușă. Mi-ai luat pacea și nu mai cunosc fericirea. Și am zis: „S-a dus puterea mea de viață și nu mai am nicio nădejde în Domnul.” Gândește-Te la necazul și suferința mea, la pelin și la otravă! Când își aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine. Iată ce mai gândesc în inima mea și iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare! „Domnul este partea mea de moștenire”, zice sufletul meu, „de aceea nădăjduiesc în El.”