Versete biblice populare din Isaia 40

Partajează

Puterea Lui l-a întărit Pe cel ce este obosit, Iar pe cel cari a leșinat, Puterea Lui l-a ridicat.

Flăcăii, toți, se obosesc, Iar tinerii se ostenesc Și iată-i că s-au clătinat. Dar cei care și-au așezat Nădejdea-n Domnul, își sporesc Puterea și o înnoiesc. Apoi, precum un vultur zboară. La fel ca și o căprioară, Aleargă și nu obosesc. Umblă, însă nu ostenesc.”

Nu știi? Sau nu ai auzit Că Dumnezeu a întocmit Pământul? El nu ostenește Și-apoi, nicicând, nu obosește. Puterea Lui este ascunsă, Nemărginită, nepătrunsă.

Strigă un glas: „Să vă grăbiți, O cale să Îi pregătiți, Domnului nostru, în pustie! Să neteziți un drum! Să fie Făcut în loc uscat, mereu, Pentru al nostru Dumnezeu!

Iată că iarba se usucă Iar floarea are să se ducă, Însă va dăinui, mereu, Cuvântul spus de Dumnezeu.

Atuncea doar, are să vie, Să se descopere, pe dată, Slava aceea minunată, Care este a Domnului. Ființele pământului, În clipa ‘ceea, vor putea, Cu toate, de a o vedea, Pentru că Domnul, negreșit, Este Cel care a vorbit.

Văile fi-vor înălțate, Iar culmile vor fi plecate. Să se prefacă în vâlcele, De-ndat’, strâmtorile acele, Iar coastele, câmpii, să fie.

El Își va paște a Lui turmă, Ca un Păstor adevărat. În brațe, îi va fi luat, Pe miei; la sân, El îi așează, Iar oile ce alăptează Sunt, cu blândețe, ocrotite, De El fiind călăuzite.”

„Priviți dar, către ceruri, voi! Spuneți acuma, ce credeți? Cine-a făcut, tot ce vedeți? Oștirile-nălțimilor Mergând după numărul lor, În șir, așa cum ați văzut, Pe ceruri, cine le-a făcut? Domnul e Cel care le cheamă, Pe nume și, de bună seamă, Nici una-n față-I nu lipsește, Căci tare, El se dovedește.”

Iată, El este așezat, Mereu, deasupra cerului Ce este al pământului, Iar oamenii de pe pământ, În fața Lui, lăcuste, sânt. Cerul, l-a-ntins ca pe-o maramă Și l-a lățit – de bună seamă – Ca pe un cort, căci l-a gătit Să-i fie bun de locuit.

„Mergeți, degrabă, să vorbiți Și în Ierusalim vestiți Că e robia lui sfârșită Și că îi este ispășită Nelegiuirea. A primit Mai mult – adică îndoit – Decât era păcatul lui, Acum, din partea Domnului.

Un glas a zis: „Strigă, mereu!” „Dar, ce anume, să strig eu?” – Am îndrăznit, de-am întrebat. Glasul, atunci, a cuvântat: „Asemeni ierbii, toate sânt Făpturile de pe pământ. Ca florile câmpiilor, Este și strălucirea lor. Iată că iarba se usucă, Iar floarea ei este pe ducă Și cade-ndată, la pământ, Când trece al Domnului vânt.” E drept, este acest popor, Precum iarba câmpiilor

Iată-L că cu putere vine! Porunci, în al Său braț, El ține. Iată, cu El e plata Lui, Iar răsplătirea Domnului Merge-n ‘naintea Sa. Pe urmă

„Să mângâiați poporul Meu!” – A zis al vostru Dumnezeu.

„Dar cine reușit-a, oare, Ca apele, să le măsoare? Sau cine o fi măsurat Cerul și-apoi a adunat Toată țărâna cea pe care Fața pământului o are, Iar în măsura-n care-o puse, Doar o treime se umpluse? Cine-a venit cu un cântar, Să cântărească munții? Dar, Cu cumpăna, cine-a venit, Când dealurile-a cântărit? Sau cine oare-a cercetat Al Domnului Duh și I-a dat Sfaturi, ca să Îl lumineze Și-n toate să Îl îndrumeze? Cine s-a sfătuit cu El, Să-I dea învățături astfel? Dreptatea și a ei cărare, Cine Îl învățase, oare? Cine-a putut ca să adune Și să Îi dea înțelepciune? Sau cine, oare, L-a-ndrumat, Pricepere de-a căpătat?