Versete biblice populare din 1 Împărați 18

Partajează

Ascultă Doamne, ruga mea, Să poată ăst neam a vedea Că Tu ai fost și ești, mereu, Adevăratul Dumnezeu Și să se-ntoarcă către Tine, Făcând ceea ce este bine!”

Ilie s-a apropiat Apoi, de-altaru-acela, iară, Și-n clipa când jertfa de seară Trebuia dată, a vorbit: „O Doamne, Tu cari Te-ai vădit Adevăratul Dumnezeu Pe care L-au avut, mereu, Avram, Isac și Israel, Lucrează azi, în așa fel, Ca să cunoască fiecare, Că Dumnezeul Cel pe care Îl avusese-acest popor, Ești Tu Doamne. Deci tuturor, Le-arată că Tu ești Cel Sfânt, Iar al Tău slujitor, eu sânt! Să știe că tot ce-au văzut, Prin a Ta voie, am făcut!

L-a munte, când s-au adunat Cu toți, Ilie a-ntrebat: „Când oare, o să încetați De-a mai umbla împiedicați? Luați aminte, la picioare! Voi nu simțiți, acuma oare, Că ele vi-s împiedicate, Căci amândouă vi-s legate? Dacă e Domnul, „Dumnezeu”, Pe El, să îl slujiți mereu! Dar dacă Baal s-a arătat Drept dumnezeu adevărat, Atunci întregul Israel Să îl urmeze doar pe el!”

Atunci, cu toții au văzut, Un foc, din cer, cum a căzut, Care apoi a mistuit Juncul, de jertfă pregătit, Lemnele-n apă înmuiate, Pământul, pietrele aflate Lângă altar și-n jurul lui, Precum și apa șanțului Care-mprejuru-i s-a aflat.

Poporul s-a înspăimântat – Când aste lucruri le-a văzut – Și la pământ, toți au căzut, Zicând: „Domnul este, mereu, Adevăratul Dumnezeu!”

A șaptea oară, omu-acel, Când s-a întors, a glăsuit: „Acum, un nor mic am zărit, Cum se înalță dinspre mare Și cât o palmă de om pare.” Ilie zise: „Te grăbește Și pe Ahab, tu îl vestește Să-nhame caii chiar acum, Și să pornească-apoi la drum, Până când nu va fi oprit De ploaia ce va fi venit.”

Și mâna Domnului, de-ndat’, Peste Ilie s-a lăsat, Iar el s-a-ncins și a fugit Încât, în față a ieșit La împărat, tocmai când el Voia să intre-n Izreel.

Ilie, la Ahab, s-a dus Apoi, și în ăst fel, i-a spus: „Du-te de grabă, dacă vrei Ca să mănânci și ca să bei, Căci se aude-n depărtare Vuiet de ploaie, foarte mare.”

Iar slujitorului i-a spus: „Pe creastă, iute, suie-te Și către mare, uită-te!” Sluga a mers și a privit, Iar când s-a-ntors, a glăsuit: „Iată, nimic nu am văzut!” De șapte ori, el i-a cerut Slugii, să facă în ăst fel.

Ilie-atuncea a chemat Poporul și a cuvântat: „Apropiați-vă de mine, Căci veți vedea îndată, cine E Dumnezeu adevărat!” A dres altarul sfărâmat, Al Domnului, și a adus

Apoi, prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are, Să-i cheme numele, căci eu Chem Numele lui Dumnezeu. Vom aștepta, și-acela care, Cu foc, răspunde la chemare, E Dumnezeu adevărat.” Poporul a încuviințat, Spunându-i: „Bine ai vorbit! Vom face cum ai poruncit!”

Pietre pe cari în jur le-a pus. De toate, pietrele acele, Douăsprezece, fost-au ele, Căci a voit, una să fie, De fiecare seminție, Potrivit fiilor pe care Iacov i-avea, în ziua-n care, Domnul a zis, venind la el: „De azi, numit ești, Israel”.

Atunci, Ilie a venit La ei și i-a batjocorit: „Strigați mai tare, vă-ndemn eu, Căci Baal – al vostru dumnezeu – Poate că are treabă multă Și de aceea nu v-ascultă. Poate-i în vreo călătorie, Sau se gândește. Cine știe? Poate că doarme, dar să știți Că, de strigați, o să-l treziți.”

Cu-acele pietre, de îndat’, Ilie-apoi a ridicat Altar, Numelui Domnului. Un șanț săpat-a-n jurul lui, În cari sămânța ce-ncăpea, Două măsuri se dovedea.