Versete biblice populare din 1 Împărați 19

Partajează

Pe urmă, a venit un foc, Să pârjolească acel loc. Dar nici în focul ce-a venit, Cel Sfânt nu S-a adăpostit. Apoi, un susur blând, subțire, Venit-a peste-ntreaga fire.

De la Beer-Șeba, spre pustie, S-a îndreptat, apoi, Ilie. O zi și-o noapte a făcut Pe drum și-n urmă a șezut Sub un ienupăr, obosit, Să își aștepte-al său sfârșit. Ilie zise: „Doamne, eu Te rog să iei sufletul meu, Căci cu nimic nu sunt mai bun, Decât ai mei părinți! Îți spun, Că e destul, că nu mai pot! Ce s-a putut, făcut-am tot!”

Domnul i-a zis, prorocului: „Te-așază-n fața Domnului, Pe munte, sus!” El a făcut Așa precum i s-a cerut. Ilie-n peșteră ședea Atuncea când, pe lângă ea, Trecut-a Domnul. La-nceput, Un vânt puternic a trecut. Acel vânt, munți, a despicat Și stâncile le-a sfărâmat. Dar în acel puternic vânt Nu se aflase Cel Prea Sfânt. În urma vântului cel tare, Pornit-a un cutremur mare. Nici în cutremurul iscat, Nu era Cel Prea Sfânt, aflat.

Ilie – când l-a auzit – În gura peșteri-a ieșit. Luă mantaua ce-o avea, Își înveli fața, cu ea, Și-n așteptare a rămas. Apoi, a auzit un glas: „Ce faci Ilie?” El răspunse

Ilie-o peșteră-a găsit Când, la Horeb, a poposit. În peșteră, a căutat Un adăpost, pentru-nnoptat. Cuvântul Domnului s-a dus, La el, acolo, și i-a spus: „Ce faci Ilie?” El răspunse

Ilie-atunci s-a ridicat, A băut apă și-a mâncat, Iar cu puterea adunată Din astă hrană căpătată, Făcut-a un drum lung și greu, La muntele lui Dumnezeu, Care, Horeb, este chemat Și este foarte-ndepărtat. În patruzeci de zile, el – Și-n patruzeci de nopți, la fel – A mers, mereu, neobosit, Fără să se mai fi hrănit.

Apoi, Ilie s-a culcat Și a dormit. S-a deșteptat Abia atunci când a venit Un înger cari i-a poruncit: „Te scoală-ndată și mănâncă! Nu este vremea să mori, încă!”

Îngerul s-a înfățișat A doua oară, l-a trezit Și-n felu-acesta i-a vorbit: „Ilie, scoală și mănâncă, Pentru că drum lung ai tu, încă!

„O râvnă mare mă pătrunse, Pentru cuvântul Domnului. Toți oamenii poporului Lui Israel s-au purtat rău, Atunci când, legământul Tău, L-au părăsit. Eu am văzut Altarele ce le-ai avut. Pe toate, ei le-au doborât, Iar pe proroci i-au omorât, Cu sabia. Din rândul lor, Rămas-am eu, și-acest popor Cată mereu – precum văd bine –Să mă omoare și pe mine!”

El s-a trezit și a văzut Că un ulcior a apărut La capul său – ca din senin – Cu apă, până-n gură plin. Pe niște pietre-ngrămădite Lângă ulcior și încălzite, O turtă coaptă, a văzut. El a mâncat și a băut Și-n urmă, iarăși s-a culcat.

Femeia-ndată a trimis, Un sol, prin cari astfel a zis, Către Ilie: „Iată, eu Vreau, pedepsită-a fi mereu, Cu toată-asprimea zeilor, Dacă nu am să te omor! Mâine, la ceasul acesta, Voi face eu, cu viața ta, Ceea ce și tu le-ai făcut Prorocilor ce i-a avut Bal, cel pe care îl slujesc! Mâine, am să te nimicesc!”

Dar șapte mii, dintre bărbați, Vor fi, în Israel, lăsați. Ei sunt cei cari nu și-au plecat Genunchii și n-au sărutat Chipul lui Bal. Neabătut, Ei, a Mea cale, au ținut.”

Ilie-n urmă a făcut Așa precum i s-a cerut. Astfel, pe fiul lui Șafat – Pe Elisei – el l-a aflat La munca câmpului, arând. El era ultimul, în rând, Căci pe câmpie se aflau Perechi de boi care arau. Toate perechile acele, În număr, doisprezece-s ele, Iar Elisei, pe câmp, era – Cu-a doisprezecea – și ara. Ilie s-a apropiat Și-asupra lui a aruncat Mantaua și l-a învelit

În urmă, ei s-au despărțit, Iar Elisei plecă grăbit, Să-și ia perechea sa de boi, Pe care i-a adus apoi, Drept jertfă. El a mai luat Uneltele pentru arat Și-a folosit lemnul din ele, Spre-a fierbe jertfele acele. Pe urmă, carnea jertfelor, A dat-o lucrătorilor. Când a sfârșit, el a plecat Și pe Ilie l-a urmat.

Iar Elisei a părăsit Boii cu care a arat Și cu Ilie a plecat. Un singur lucru i-a cerut, Zicând: „Mă lasă să-mi sărut Părinții și-am să te urmez.” „Du-te, dar să te-napoiezi Degrabă!” – i-a răspuns Ilie. „Să nu uiți, ce ți-am făcut, ție!”